Rucsandra scrie poezie, teatru și are pitit în sertar un roman aproape terminat la care abia așteaptă să se întoarcă. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un povestitor. Cine altcineva ar putea să aibă structura, perspectiva, pasiunea și atenția la detaliu de care e nevoie pentru a asista activ la dezvoltarea fundațiilor comunitare, și ele tot un fel de povești care cheamă pe scenă comunitatea, resursele, dorința de a fi împreună și de a face bine? Despre toată această desfășurare de forțe și energiile din spatele acestora, ne povestește Rucsandra Pop, Director Program de Dezvoltare a Fundațiilor Comunitare – Asociația pentru Relații Comunitare.
Asociația pentru Relații Comunitare contribuie activ la consolidarea organizațiilor neguvernamentale din România și se asigură că devin independente și sustenabile. Ce satisfacții ai avut și ai făcând parte din această echipă cu impact atât de concret și mare în acest sector neguvernamental? Ce urmează?
Cea mai mare satisfacție pe care o am, lucrând la ARC și făcând parte din marele trib al fundațiilor comunitare, e că am de învățat câte ceva nou în fiecare zi și că am ocazia să construiesc alături de oameni care mută munții din loc. Nu multe joburi îți oferă șansa asta. Mai ales în ultimii trei ani, care au fost lipsiți de speranță și epuzanți la nivel de societate, faptul că am călătorit peste tot în țară și am cunoscut oameni care repun bazele încrederii în comunitate, în ciuda a tot și a toate, a fost salvator. Nu exagerez cu nimic.
Ce mi-a plăcut de la bun început la ARC e faptul că este o organizație cu multe voci și multe personalități. E un loc unde ai libertatea de a experimenta și care pune colaborarea pe primul loc, pentru că vorba americanilor, none of us is as smart as all of us. La ARC, suntem peste 20 de oameni, jumătate la Cluj, jumătate la București, care ne completăm unii pe alții. Deși fiecare vine cu altă experiență și cu o altă perspectivă, există un spațiu de dezbatere și de încredere în care cele mai bune idei au șansa de a ieși la suprafață.
Și cred că, dincolo de instrumente sau cunoștințe tehnice, ăsta e unul din darurile pe care am încercat să le dăm mai departe organizațiilor cu care lucrăm. Încrederea trebuie să existe, în primul rând, în interiorul organizației, apoi transferată celor cu care lucrăm și partenerilor noștri.
Then and now, din rolul tău de Director Program de Dezvoltare a Fundațiilor Comunitare: cum a fost la început și cum arată acum activitatea fundațiilor?
Eu nu pot să mă raportez decât la începuturile mele, adică acum 3 ani și ceva, când am preluat programul. Despre marile începuturi nu pot vorbi decât Alina Porumb și colegii mei care erau în ARC acum peste 10 ani. Ei au copt acest program pe care l-au pus pe picioare cu mare trudă și cu noroc de oameni mișto în comunitățile cu care au lucrat.
Dar să revin. Cum arătau fundațiile acum 3 ani? În primul rând, erau mai puține. Unele erau la început de drum și, aș îndrăzni să spun, că toate erau mai puțin îndrăznețe decât sunt azi și cu rădăcinile nu la fel de bine înfipte în realitățile locale. Și e firesc să fie așa. Împământarea unei organizații în comunitatea ei ia timp, iar îndrăzneala de-a face lucruri tot mai mari și mai curajoase vine cu fiecare om care înțelege misiunea fundației și se alătură acesteia. Concret, ce înțeleg eu prin asta? O să vin cu o perspectivă foarte personală, am plecat din Brașov în 2000. Atunci am simțit că sting practic lumina într-un oraș care părea mort. 18 ani mai târziu, aflu că brașovenii au puterea de a strânge 10.000 de dolari într-o seară în cadrul unui cerc de donatori organizat de Fundația Comunitară Brașov. Lucru ăsta e pentru mine aproape SF.
Un alt lucru care mă atinge direct, ca cetățean, e Fondul Bucureștiul Pregătit. Locuiesc în acest oraș de aproape jumătate de viață, m-am născut aici, familia mea e de aici. Bunicii au locuit unii lângă Piața Romană, alții la Izvorul Rece. Adică fix în zona cea mai vulnerabilă a Bucureștiului, unde acum avem biroul. Dacă un cutremur ar devasta aceasta zonă, așa cum e posibil să se întâmple, aș rămâne cu o bucată de suflet mutilată. Dacă aș rămâne (scuză-mi cinismul). Oamenii și clădirile din Bucureștiul istoric sunt într-un pericol iminent pe care autoritățile îl ignoră. Faptul că Fundația Comunitară București a pus pe tapet acest subiect tabu, faptul că aduce împreună locuitorii, organizațiile și autoritățile care înțeleg gravitatea acestei probleme, pentru mine e un lucru nemaipomenit. Acest program nu va salva tot orașul, dar sigur va salva viețile unor oameni care vor ști cum să reacționeze și, să sperăm, vor putea să-i ajute și pe alții. Chiar, ți-ai pregătit rucsacul de cutremur?
Cred că cel mai important lucru pe care am încercat să îl facem a fost să le insuflăm fundațiilor încrederea acolo unde au avut nevoie. Când a fost vorba de lansarea unor noi programe, de întărirea temeliei organizației sau de (re)descoperirea comunității. Am trecut prin numeroase procese și ne-am ajutat unii pe ceilalți; noi ne-am calibrat instrumentele pe nevoile actuale și viitoare ale fundațiilor, oferindu-le un spațiu sigur de creștere, iar fundațiile ne-au arătat cum putem întări mișcarea comunitară.
Anul acesta, celor 16 fundații comunitare li se adaugă două fundații noi: Buzău și Vâlcea. Cum a decurs procesul și ce înseamnă cele două noi pin-uri ale mișcării comunitare pe harta României?
Până la sfârșitul anului există mari șanse să avem 3 noi fundații. Pe lângă Vâlcea și Buzău, mai e un grup de inițiativă în Reșita care sperăm că va pune pe hartă Fundația Comunitară Banatul Montan. Și poate, la anul, Suceava. Lucrul cu grupurile de inițiativă ne-a arătat cât de mult a evoluat societatea civilă în ultimii ani și cât de mulți oameni vor să se implice pentru a schimba în bine locul în care trăiesc, indiferent dacă vin din zona de business sau din zona non profit. Am întâlnit oameni superhotărâți și extrem de generoși, care au prins din zbor ideea de fundație comunitară și au început să construiască în jurul ei. Acest nou val de fundații ne arată că în toată țara există o efervescență de care trebuie să profităm. Oamenii au nevoie de organizații care să-i ajute să-și canalizeze energia și resursele. E important ca atunci când vrei să faci bine, să știi cum și să ai cu cine.
Cercurile de donatori, organizate cu sprijinul ARC, au mobilizat, din 2013 până în 2018, aproape 1,3 milioane de lei de la peste 3,750 donatori. Cum a evoluat acest concept și ce aduce nou în peisajul evenimentelor derulate de fundațiile comunitare?
În primul rând, trebuie spus că acest eveniment de strângere de fonduri este marca The Funding Network (TFN) și că el a fost adus și promovat în România de ARC. Apoi, mai vreau să spun că, dacă n-ai participat la un cerc de donatori, este aproape imposibil, cred eu, să înțelegi magia unei astfel de întâlniri. Ce e un cerc de donatori? E un eveniment de strângere de fonduri în care înțelegi că nu trebuie să fii nepărat bogat ca să practici filantropia. Dacă fiecare om care vine la eveniment donează 50 de lei sau 100 de lei, fiecare cât își permite, la sfârșit se adună o sumă mare. Însă nu doar banii contează, important este că se naște un sentiment de solidaritate, pentru că fiecare om care a donat cât de puțin simte că are putere să schimbe ceva în comunitate, iar proiectele care sunt finanțate simt că au susținerea (nu doar financiară) a celor din jur. Un cerc de donatori e pentru mine un cerc virtuos, pentru că între donatori și proiecte se petrece un transfer de încredere.
Că tot vorbeam de cercuri de donatori, există o tendință din ce în ce mai activă de conectare la diaspora. Cum funcționează și care sunt perspectivele unor cercuri de donatori care vizează diaspora?
Conectarea fundațiilor la dispora e dincolo de cercurile de donatori. Fundația Comunitară Țara Făgărașului, de exemplu, are un program foarte serios de activare a făgărășenilor din diaspora, tocmai pentru că este o comunitate mică de unde au plecat foarte mulți oameni. Acești oameni și-au lăsat în urmă bunicii, frații, sau, în cele mai tragice cazuri, copiii. E normal ca ei să vrea să contribuie la creșterea zonei și a orașului, să ajute cum pot la bunăstarea acestui acasă de unde au fost nevoiți să plece. Felul în care Fundația Comunitară Țara Făgărașului creează punți cu cei plecați în străinătate sau în orașe mai mari din țară e un model pentru alte fundații din România, dar și pentru organizații internaționale. Oamenii de la Făgăraș se leagă de ceea ce-i face pe oameni să nu uite niciodată de primul lor „acasă”: sentimentul de mândrie locală și de apartenență. Și avem nevoie ca oamenii să aibă acest sentiment în comunitățile în care trăiesc.
Din păcate, problema migrației nu e doar o problemă a românilor. Doar că la noi numărul celor care pleacă din țară este absolut alarmant.
De ce avem nevoie de fundații comunitare?
Avem nevoie de fundații comunitare tocmai pentru că fiecare dintre noi avem o soră, un frate, o mamă, un copil sau măcar un văr care au ales să trăiască în altă țară, pentru că acolo le este mai bine. Și toți știm că ei nu se vor întoarce decât atunci când vor avea credința sau măcar speranța că le va putea fi bine și aici. Fundațiile comunitare sunt niște organizații care le oferă oamenilor un cadru transparent și flexibil de a face bine acasă la ei, de a-și găsi parteneri, de a căpăta încredere în ceilalți și în forțele proprii.
Din punctul tău de vedere, atât de implicat și totuși cu o privire de ansamblu cuprinzătoare, care sunt perspectivele fundațiilor comunitare?
În primul rând, pariul fundațiilor comunitare este să rămână în comunitățile lor veci-pururi, cum se spune în Maramureș. O fundație comunitară este un proiect gândit pe cel puțin 100 de ani. În al doilea rând, moneda de schimb cu care lucrează fundațiile e încrederea, greu încercată în cei 50 de ani de comunism și 30 de ani de tranziție.
Dacă aceste organizații vor reuși să readucă, în orașele și satele unde lucrează, speranță (această gândire strategică pe termen lung) și să îi facă pe oameni să aibă din nou încredere, pariul este, practic, câștigat.
Fie că oferă finanțări, că susține liderii locali sau creează punți sau că ajută comunitatea să vadă câte resurse are în loc să vadă doar câte nevoi are, o fundație comunitară schimbă felul în care ne raportăm la locul unde trăim. O fundație comunitară îl pune pe „hai că se poate” în locul lui: „la noi nu o să se schimbe niciodată nimic” sau în locul tristului „noi nu ne mai facem bine”. Vestea bună e că ne facem bine, vestea nu la fel de bună e că lucrul ăsta depinde doar de noi.
Încheiem cu ce este mai important: cine este Rucsandra și ce face ea când nu e ARC-aș?
Vai, cât de mare e tentația de a vorbi despre mine la persoana a treia și de a răspunde cu aplomb, Rucsandra este… Glumesc, n-o să fac asta. Eu sunt o povestitoare. Rostul meu pe lume este să spun povești și fac lucrul ăsta în diverse feluri. Visez la o lume în care oamenii își ascultă unii altora poveștile, iar aceste povești construiesc poduri și vindecă. Acum scriu o poveste mare, complexă și complicată, care este biografia intelectuală a bunicului meu, Mihai Pop, un om pasionat, ca și mine, de oameni și comunități. Când voi termina treaba asta, adică teza de doctorat, mă voi întoarce în locul meu de joacă preferat, literatura. Am scris poezie, dar acest rezervor pare să fi secat pentru moment. Am scris piese de teatru și asta este o zonă pe care aș vrea să o explorez în continuare, mai ales că acum cred că aș face-o mult mai bine decât acum câțiva ani când eram super activă în zona teatrului independent. Și am în sertar un roman aproape terminat, care plânge să mă întorc la el. Abia aștept s-o fac. Probabil că ăsta va fi primul proiect la care mă voi întoarce când voi scăpa de doctorat. Deși, poate și o pauză mi-ar prinde bine. Familia mea abia așteaptă.